Cât de pregătit să fii ca să începi?

Pare logic... mai întâi capăt siguranță, apoi acționez, așa-i?

"Să am mai multă încredere."

"Să nu-mi mai fie atât de teamă."

"Să știu sigur că alegerea este cea bună."

"Să înțeleg exact ce am de făcut."

Psihologia ne arată însă că procesul funcționează și în sens invers:

acționez → experimentez → învăț → capăt mai multă încredere

Bandura, unul dintre psihologii care au studiat felul în care ajungem să credem că putem face față unei situații, a numit acest lucru autoeficacitate.

Nu este optimism sau gândirea de tip "totul va fi bine". Este credința că pot face ceva, pot încerca, pot învăța și pot gestiona ceea ce apare. Iar una dintre cele mai importante surse ale ei este chiar experiența directă.

Cu alte cuvinte, uneori nu capeți încredere și apoi faci primul pas.Faci câțiva pași și, în funcție de ce se întâmplă pe drum, se construiește încrederea... pas cu pas.

Aici apare însă o dificultate. Mintea noastră preferă, în general, predictibilitatea. Când nu știm ce urmează, pot apărea anxietatea, îndoiala și nevoia de a controla cât mai multe variabile înainte să acționăm.

În psihologie vorbim despre intoleranța la incertitudine, adică de tendința de a trăi posibilitatea ca pe ceva neprevăzut să se întâmple și, automat, dificil de suportat.

Și atunci putem ajunge într-un cerc nesfârșit:

"Mă mai gândesc puțin."

"Mai aștept până când voi fi sigur."

"Mai am nevoie de niște informații."

"Încep când o să mă simt eu pregătit."

Analiza este utilă și pregătirea este și ea necesară. Dar există un punct în care pregătirea nu ne mai pregătește. Ne ajută să evităm disconfortul.

În psihoterapia cognitiv-comportamentală, evitarea este importantă tocmai pentru că produce adesea o ușurare imediată. Dacă amân ceva care mă sperie, anxietatea scade, iar creierul învață repede că evitarea protejează.

Problema este că nu mai avem ocazia să aflăm ce s-ar fi întâmplat dacă am fi încercat. Prezentul devine trecut și în minte se aude, în mod repetat, o muzică înfricoșătoare cu regret:

"Poate aș fi făcut față."

"Poate aș fi greșit și aș fi rezolvat apoi."

De aceea, în psihoterapie, schimbarea nu se produce numai prin informație și înțelegere.

Aaron Beck, unul dintre fondatorii psihoterapiei cognitive, a pus în centrul intervenției examinarea felului în care interpretările noastre influențează emoțiile și comportamentul. Dar aceste interpretări nu sunt doar discutate. Ele pot fi testate în realitate, prin ceea ce în CBT numim experimente comportamentale.

De exemplu, dacă gândul meu este „Nu pot face asta până nu sunt complet pregătit”, uneori experimentul nu este să mă conving că gândul este fals. Este să fac un pas suficient de mic (până la ridicol de mic) încât să pot observa ce se întâmplă. Și apoi să mă întreb:

"Ce credeam eu că se va întâmpla?"

"Ce s-a întâmplat, de fapt?"

"Ce am reușit să gestionez?"

"Ce am aflat despre mine?"

"Ce voi ajusta la următorul pas?"

„Just start. You will figure it out along the way.” NU înseamnă să te arunci fără să gândești să ignori riscurile, să nu-ți mai fie frică sau că totul se va rezolva.

Înseamnă doar că nu toate răspunsurile pot fi găsite înainte de a începe. Unele devin disponibile doar prin experiență directă, din mijlocul acțiunii.

Și poate că nu avem întotdeauna nevoie de certitudinea că vom ști să parcurgem întregul drum. Uneori avem nevoie de suficientă siguranță pentru următorul pas. Iar un pas inițial ridicol de mic îl poate face posibil și pe următorul... și apoi pe următorul și tot așa...

Restul îl descoperim pe parcurs. Să ne întâlnim e primul pas! 🌱